sâmbătă, 13 decembrie 2014

Duminica la rockoteca!

Alex e meloman si un dansator desavarsit!
Cand eram insarcinata doctorul mi-a recomandat sa-i pun muzica bebelusului. Mai citisem si eu, iar in plus am vazut si un documentar despre viata intrauterina a bebelusului. Se punea mare accent pe muzica pe care mamele o puneau bebelusilor cat timp erau in burtica. Asa ca trecuta de luna a patra de sarcina am pus castile pe burtica si ...muzica!

De atunci tot i-am pus muzica lui Alex. Nu doarme la pranz daca inainte nu asculta doua, trei melodii de pe Tralalala, sau macar melodiile din Cartea junglei... Asta cand suntem acasa, daca suntem afara vrea telefonul. Ta-su il da...zice ca oricum vrea sa-l schimbe. Alex doar il ajuta sa se hotarasca mai repede.
Si aici intra rockul in povestea mea! Pe telefonul lu´ ta-su poate sa asculte doar rock. Rock clasic... Metallica, AC DC, Motorhead, Judas Priest, Doors...
 
Ce legatura are ¨Oac, oac, diri diri dam¨ cu ¨Enter Sandman¨ sau ¨Azi Grivei e manios¨ cu ¨Ace of spades¨??  El stie! Ideea e ca-i plac toate la fel de mult!

Acum a descoperit ca poate asculta muzica rock si de la calculator nu doar de pe telefon... Dar deh, rockul nu poti doar sa-l asculti! Si uite asa il vad pe barbata-miu cum incepe sa dea din cap... Alex se opreste o secunda, il priveste si se pune pe ras. Rade si danseaza! Danseaza e impropriu spus. Se indoaie de la mijloc cu capul in jos si pampersul in sus, leganandu-se de pe un picior pe altul si dand... mai mult din fund decat din cap. Te prapadesti de ras, nu alta! Nu ma credeti?! Duminica trecuta  pe ¨Doamne miluieste¨ a dansat identic!

Acum ma tot intreb ce-o crede asta mic despre impartasanie!?!

joi, 27 noiembrie 2014

Cei care au ochi sa vada

De dimineata, in drum spre serviciu, ma gandeam ce jucarie sa-i cumpar lui Alex de Mos Nicolae. Sa-i iau un carucior care seamana cu cosurile de cumparaturi din hipermarcheturi sau sa-i iau cortul sub forma de casuta cu 100 de bilute multicolore? Sau pe amandoua!?!

Asta era marea mea dilema de dimineata! Asta pana sa citesc un mesaj care mi-a pus un nod in gat. Un mesaj care m-a facut sa ma gandesc la altceva. Nu ar fi prima data cand imi trec prin cap astfel de ganduri, cand imi pun asemenea intrebari. Intrebari ca: de ce ea si nu eu?  Ce am facut eu ca sa merit un copil sanatos? Si cu ce a gresit o alta mamica care are un copil bolnav? De ce la mine s-au aliniat toate stelele? De ce Dumnezeu a privit spre mine? De ce rugaciunile mele au fost ascultate si ale altor mamici nu? 
Sunt o norocoasa! Pana la urma asta e concluzia la care ajung!

Copilul meu e sanatos, e vesel si ne face zilele frumoase. Asta, cred eu, e rolul lui! Sa ne umple vietile! Sa ne faca sa uitam macar si pentru cateva clipe de rau si de urat. Si atunci de ce ma simt o privilegiata a sortii?

Mesajul, textul de care vorbesc l-am citit pe blogul lui CABRAL. E vorba despre doi baietei gemeni, Ianis si Rares. Drama lor mi se pare cu atat mai mare cand citesc si aflu ca s-au nascut sanatosi, prematur, dar sanatosi. Dupa nastere bebelusii au fost bagati la incubator. Neglijenta cadrelor medicale atunci cand au crescut caldura incubatoarelor fara a le proteja ochii bebelusilor a provocat arderea retinei. Dupa 45 de zile la incubator, ochii bebelusilor erau albi.
Mai multe informatii se pot afla de pe site-ul Salveaza o inima. Acolo sta scrisa si toata povestea acestor copilasi. O sa adaug doar ca termenul limita pentru operatia de care au nevoie se implineste in luna februarie.

Am pus titlul asta la postare gandindu-ma in primul rand la mine. Cea dinainte de Alex. Eu, cea oarba la astfel de cazuri. De parca pana sa-l am pe Alex nu se nasteau copii cu probleme de sanatate. Bineinteles ca existau si inainte, doar ca nu le dadeam atentie, nu le vedeam. Nu ma interesa! Nu ma regaseam in acele povesti, nu intelegeam drama prin care trec acei parinti, acei copii.

Poate ar fi trebuit sa inchei asa cum a facut Cabral, spunandu-va ca e alegerea voastra daca vreti sau nu sa va implicati. Dar prefer sa inchei in felul meu dramatic, cum spune barbata-meu. Va intrebati, poate, cine plateste pentru crima asta? Tu si eu... Noi, cei care alegem sa ne implicam! Noi, cei care vedem! Vedem cum e sa traiesti intr-o tara in care cei care ar trebui sa ne salveze vietile, ni le nenorocesc. Vedem care sunt sansele la o viata normala a unei persoane care are un handicap. Tu si eu care ne intrebam cat valoreaza pentru noi 5 lei, 10 lei, sau 100 de lei si daca ne putem lipsi de ei! Noi, cei care stim cum arata cerul si luna si frunzele doar pentru simplul fapt ca le putem vedea.

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Microbistii de noi...

Noi suntem microbisti. Spun noi pentru ca intre timp si barbata-miu a devenit unul. Cu trei dintre cele mai bune echipe din lume jucand in acest campionat nici nu a fost greu de convins. Inainte il caram dupa mine pe la terase ca sa vedem meciurile. Acum nu mai am problema asta. In ziua meciului intram intr-un bar (toate barurile au televizoare) sau daca era vara ne asezam la o terasa. Sunt si baruri care au proiectoare, astea sunt cele mai tari. Un ecran imens, sunet pe masura, un pahar cu bere, ceva de rontait si gata... sa inceapa meciul. Eh, ce vremuri!

Acum....acum e o adevarata aventura! Da, da... Si ca orice aventura cere timp. Adica..

In primul rand tre´ sa stim exact la ce ora e meciul. Pe ce canal e...nu conteaza din moment ce nu-l putem vedea de acasa, e pe un program codat, deci daca vrem sa-l vedem trebuie sa iesim. Daca se potriveste meciul cu ora de somn, rau spre imposibil de vazut. Daca e la o ora prea tarzie, iar e complicat. Alex  are deja un program de mese si somn bine stabilit.

Al doilea cel mai important e locul. Unde vedem meciul? Barul trebuie sa fie nici mare nici mic, sa aiba baie care sa poata fi folosita cu incredere, preturile sa fie acceptabile, sa nu treaca masini prin apropierea lui si cel  mai important sa aiba un spatiu de joaca fix langa el. Daca spatiul de joaca are si nisip, nu-mi mai pot dori altceva!!! Un copil fericit si ocupat sa se catere, zgarme, face din noi doi parinti la fel de fericiti si linistiti.
Si l-am gasit. Un bar care avea si o terasa. La ora la care am ajuns noi toate mesele erau ocupate, iar din cand in cand se mai auzea un '' joder'', '' coño'' sau ''cabrones' 'asa ca am vazut meciul de pe terasa. Pe terasa erau doua televizoare asezate la o inaltime buna. Preturile bune, stiindu-se faptul ca nervii si caldura cresc consumul de lichide. Spatiul de joaca e asezat aproape, si cu toate ca il supraveghez pe Alex, in orice moment stiu ce se intampla la meci prin reactiile celor de la mese. Toaletele sunt moderne si curate, deci ii pot schimba scutecul fara probleme.

Derbyul Madridului l-am vazut perfect acolo.

Acum e octombrie, trecut de jumatate si cu toate ca pe zi e cald, seara e destul de racoare...Trebuie sa cautam alta locatie. O pasarica ne-a ciripit ca in parcul pe unde ne plimbam zilnic e un bar-restaurant unde se pot vedea meciuri. Are si proiector! Am zis sa incercam, am vazut acolo meciul din champions al Realului. Pe langa toate celelalte cerinte...barul e inconjurat de niste copaci. Nu stiu cum se numesc, dar ce e important e ca acestor copaci le cad frunzele. Noua pasiune a lui Alex, sa alerge prin frunze!!! Dupa vreo zece minute in leagan si alte zece alergand prin frunze a vrut sa intre in bar, sa stea la masa. Bineinteles ca a mancat pe langa cina si toata rezerva de biscuiti si fructe pe care o aveam la noi. Nu stim exact ce l-a facut sa prefere statul la masa in locul alergatului... poate ecranul gigantic, ceilalti copii hipnotizati de meci, faptul ca era de vreo trei ore deja afara alergand de colo-colo sau racoarea ce se lasase? Nu stim!

Azi la sase seara este ceea ce spaniolii numesc ''el clasico''...  Alex inca doarme asa ca o sa fie in forma maxima... Dar trebuie sa fim optimisti!


Viata noua, sentimente noi.

Un an si un pic... Primul an...Cand am aflat ca sunt insarcinata si am inceput sa raspandesc prietenelor, unele dintre ele deja mamici, una dintre ele mi-a spus: ¨Abia acum incepe viata ta, sa fii mama e cu adevarat unic!¨
Si asa a fost, unic, un an ca niciunul altul. Plin de zambete, bucurie, emotie si... frica!

Fix acum un an si un pic eram inca in spital, Alex era deja cu mine. El mic, speriat si cautand mereu caldura corpului meu. Eu, desi mai mare, eram si mai speriata. Gramajoara aia de om ma speria ingrozitor. Atunci nu stiam asta,in acele momente nici nu stiam cum ma cheama, pluteam, radeam si plangeam din orice. De fericire, ziceam eu atunci... Dar acum dupa mai bine de un an, stiu defapt ce simteam, si ce simteam era panica. Frica de tot si de toti, frica chiar si de mine. Imediat, nu stiu cum, toti au devenit potentiale pericole pentru fiul meu. Nimeni nu-mi vorbise de sentimentul asta. Cele noua luni de discutii cu doctorii, moasa, de documentat pe net, de citit carti de specialitate au fost egale cu zero. Nicaieri nu am citit de frica. In viata mea nu am simtit atata frica cat am simtit in acest an. Frica si panica... De ce? Ca ceva rau i s-ar putea intampla. Ca cineva sau ceva l-ar putea rani. Ca eu as putea face ceva care sa-l afecteze... Recunosc ca cel mai mult mi-a fost frica de reactiile mele... Frica ca nu o sa fiu la inaltime, frica ca o sa repet greselile parintilor mei, frica de responsabilitatea ce am primit-o odata cu nasterea lui Alex.

A trecut primul an din viata lui Alex si primul an din noua mea viata, cea de mama! Frica inca e acolo, uneori o simt cu aceeasi intensitate ca in spital cand Alex avea cateva ore de la nastere. Alteori nu o simt deloc, si asta e datorita lui Alex. El e cel care, desi inca nu vorbeste, imi spune ca m-am descurcat bine in tot acest timp. E vesel si linistit si vazandu-l pe el asa, cred ca sunt pe drumul cel bun.
Intre timp am mai prins incredere in mine, timpul e un bun acompaniant,uneori. Timpul si un tatic dedicat. 

Cat despre frica? Nu stiu!
Stiu doar ca a fi mama nu inseamna doar poze frumoase pe Facebook, zambete si bucurie. Frica face parte din ''a fi mama'', ''a fi parinte''.

vineri, 4 aprilie 2014

Important. Alaptarea.

Am aflat ca o sa vina un nene la Bucuresti ...ok, e un doctor smecher pe numele lui, Jack Newman, care stie ce, cum si mai ales de ce e important sa ne alaptam bebelusul.

Pentru mine a fost clar! Pot doar sa spun varianta mea si sa povestesc experienta mea.
Nici nu stiu cum sa incep! O sa incep asa... trecusera 2 ore de cand nascusem. Alex, bebele nostru, era in pat alaturi de mine. Il priveam si ma privea...Eram hipnozita, eram hipnotizati de el...cand, intra o infirmiera si-mi spune ca e ora mesei. Si asa a inceput totul!

Am fost externata dupa 48 ore, in tot acest timp mi-au fost facute atat mie cat si bebelusului nici nu mai stiu cate teste... si de fiecare data eram intrebata daca bebele suge, daca mi-a facut vreo rana la san, daca am vreo intrebare legata de alaptare. Aceste 48 ore au fost pentru mine cele mai usoare....poate si pentru ca pe langa sotul meu, aveam si o aramata de doctori si infirmiere.la dispozitia mea. Ajunsi acasa insa, am inceput sa avem ceva probleme....parca bebele nu mai manca la fel ca in spital, il puneam la san si incepea sa planga. Trecea mult timp intre mese si incepusem sa ma stresez, sa ma nelinistesc, sa-mi pun tot felul de intrebari. Incercam sa pun copilul in aceleasi pozitii in care ma invatasera in spital si la cursurile de prenastere o data si inca o data... Si dupa muuuuuulte incercari esuate....am reusit sa ne intelegem. Asta e, stangacii de incepatori!
Primele doua, trei zile dupa ce am ajuns acasa au fost cele mai grele.... Dupa aceste zile, de acomodare, totul a mers ca uns! Bebele umplea scutecele, iar eu imi schimbam marimea de la sutien!

N-am scris mult si nici n-am prea dat detalii, spun doar ca fiecare mama are povestea ei si mai ales cred ca fiecare mama vrea sa-si alapteze bebelusul. Important e sa fim informate si foarte, foarte important, cel mai important din lumea asta...trebuie sa fim cu moralul ridicat. Pe nimeni si nimc sa nu lasam sa ne influienteze starea de spirit. Starea de spirit, moralul ridicat sunt esentiale, primordiale pentru o femeie care abia a nascut!!!

Eu am avut norocul, desi nu e normal sa vorbim de noroc in astfel de situatii, sa raman insarcinata si sa nasc in Spania. Pe langa toate testele care mi-au fost facute, la fel de importante mi s-au parut si cursurile de informare la care am mers pe parcursul sarcinii. Tin minte si acum cum a fost cand m-am dus prima data la cursul pregatitor pentu nastere. Cursul incepe in saptamana 26 de sarcina si dureaza pana la nastere. Era o data pe saptamana. Aici pe langa informatii puteai sa pui intrebari. Oricefel de intrebari. Si vine si randul meu...si ce intrebare pun? "Cum stiu ca laptele meu e bun?" Si toti raman blocati!
"Cum adica, bun?"
Si apoi vine raspunsul ca o eliberare....
"Toate mamele au laptele bun! Nu exista mama care sa nu aiba laptele bun?"
Si asta a fost! Din acel moment pentru mine a fost clar. E imposibil ca laptele meu sa nu fie bun. Cantitate? Asta e alta poveste! Si tot cei de la cursul de prenastere mi-au raspuns. Repetitia....In cazul alaptatului sa repeti si sa repeti si sa repeti...e ceva normal...Din jumatate in jumatate de ora, din ora in ora, la cerere....e normal. Asa mi-au spun...e normal... Trebuie doar sa insist!

Si mai e ceva! Am repetat de atatea ori cuvantul asta....important, ca o sa-l pun si-n titlu...Cum ziceam, la fel de importanta e si puterea exemplului. Nu stiu cum o fi in Romania....dar aici vezi mame alaptand pe o banca intr-un parc, la terasa, pe strada, asteptand la trecerea de pietoni sa se schimbe culoarea semaforului... peste tot. Si e normal, oameni buni!. Absolut normal. Nimeni nu face fete, nimeni nu rade, nimeni nu intoarce capul...

Aici, in Spania, medicii pediatri recomanda alaptarea pana la implinirea varstei de 2 ani, desi o mama primeste concediu de maternitate (putand sa-si pastreze postul de munca!) pana cand bebelusul implineste 4 luni.
Toatele mamele pe care le cunosc muncesc si toate au alaptat mai mult de 4 luni.

Pe site-ul Totul despre mame aveti toate detaliile si sper sa primiti toate raspunsurile de care aveti nevoie, macar asa puteti tria din puzderia de sfaturi cu care veti fi bombardate.

duminică, 2 februarie 2014

Houston, we have a problem!

Nici nu stiu cum a trecut timpul. Bebe Alexandru are deja 8 luni, e mare, frumos si din ce in ce mai activ si mai constient de ce se intampla in jurul lui... Si atunci de ce am pus titlul asta la postare? Pai, cum sa incep?

Pana pe la 3 luni ma laudam in stanga si-n drepata ca bebele meu doarme ne-ntors toata noaptea. Asta pentru ca pe la 3 luni si-a descoperit mana. Pe dreapta... i-au trebuit doua saptamani ca sa o descopere si pe stanga. Acum ca avea doua maini ... nu prea stia la ce-i trebuiau, s-a lamurit repede! Sunt pentru bagat in gura si... pentru scarpinat la ochi!
Stiti vesnica problema cu infasatul copiilor? Noi eram din aia de ziceam hotarat... nuuuuuuuuu!! Nu trebuie infasati. Asta pana cand ne-a "lovit" pe noi si a trebuit sa decidem daca vrem ca bebele, si implicit noi sa mai si dormim. Asa am concluzionat ca "juma de sarmaluta", adica infasurat de la brau in sus, il ajuta sa se linisteasca si deci sa doarma. Deh, picioruse inca nu stia ca are si, ce-i mai important, picioarele nu-l impiedicau sa adoarma.
Si dormea... A trecut timpul, lunile mai bine zis, ca deocamdata putem vorbi doar de zile cel mult luni...si pe la 6 luni am zis ca gata cu atata infasat... liber! Liber ca pasarea cerului! Si ce crezi, la ora de somn, bebele nostru vrea doar sa-si scoata ochii!!!!Si atunci... il luam de manute. Si-l tineam de manute pana adormea! Sau el ne tine de deget...nu stiu exact cine pe cine tine! Si azi asa, maine la fel... pana cand ne-am dat seama ca bebele nostru adoarme doar tinut de maini.

Sa nu creada cineva ca avem probleme mereu...adica de fiecare data cand vine ora de somn. Nuuuu, nuuuu!  Afara ca orice copil, doarme ne-ntors! La siesta, doar suntem in Spania, deci avem siesta... iar adoarme usor. Poate il ajuta faptul ca dormind in patul nostru, daca ne vede pe noi ca inchidem ochii ii inchide si el si... in maxim 10 minute doarme. Problema apare seara... Si am incercat de toate... baita, leganat, tinut in brate pana adoarme si parca nici Suzi nu mai are aceeasi savoare!!...Nimic nu merge! Cum il pui in patutul lui, pur si simplu nu stie ce sa faca cu manutele! Le baga in gura, se trage de urechi si incearca sa-si scoata ochii!!!

Buuun, deci avem o problema! Ne-am pus pe citit si documentat despre somnul bebelusilor si metode de a-i adormi. Pe site-urile romanesti, nu pe toate ce-i drept, scrie ca sa-l pui in pat si sa-l lasi acolo pana adoarme. Dar ca sa te tii tare, ca o sa inceapa sa planga... sa nu cumva sa faci greseala sa te duci si sa-l linistesti. Nu, lasa-l ca se linisteste singur, in sughituri. Ca o sa adoarma, in cele din urma! Am zis ca n-o sa-mi las copilul sa planga pana la extenuare! Am citit si pe site-urile spaniole si pe majoritatea scrie ca, pana la varsta de 2 ani, un bebelus/copil nu stie sa adoarma singur. Trebuie "ajutat"! Iar daca ai un copil care adoarme singur, "te ha tocado el gordo!"...adica ai tras lozul cel mare! Deci, nu avem un copil ciudat, doar ca metoda noastra de a-l ajuta sa adoarma nu e una buna!

De vreo saptamana am intrat la program intensiv de dezvatare a tinutului de manute... Urati-ne bafta!!!
P.S. Sper sa nu trebuiasca sa-l tin de picioruse...?!